Jurnalul binelui

Realitatea mă bulversează și se revarsă, preaplin în suflet…

 

Pentru că în toate tenebrele, haosurile, dezastrele ecologice, naturale, firești și nefirești, orice ar fi, oricum ar fi, ploaie, viscol, vânt, furtună, orice, dar orice, dezastru, moarte, înviere… te ridici apoi, te scuturi, îți îndrepți spatele, cu toate fărâmele de suflet imprăștiate, cauți, găsești o geană de bine, o apuci cu vârful degetelor, îți încleștezi mâinile în jurul ei și, după putințele mele, cu oarece resurse ce mai găsesc în ființele mele, am hotărât să creez

 

Jurnalul binelui

 

… pentru că nu mai rezist altfel…

 

In memoriam

 

Această carte este dedicată lui Lucian Mareș și tuturor celor care l-au cunoscut…

 

Sufăr de o încăpățânare bolnăvicioasă de a crede în bine, în adevăr și în dreptate chiar dacă lumea înconjurătoare numai cu din astea nu mă bombardează, ba chiar dimpotrivă, ca un laimotiv al vieții mele pot spune că am avut onoarea să fiu bombardată cu dispreț, cu desconsiderare, cu ignorare, cu înverșunare disprețuitoare și cu dușmănie…

 

Savurând acest cocktail de senzații am continuat să privesc în jur cu uimire, întrendu-mă aproximativ retoric: oare de ce?

 

Nu am găsit răspuns și să spun drept nici nu prea m-am prea omorât să găsesc in order to ;) marea majoritate a populației planetare are parte de întreaga mea gratitudine pentru că au avut îngăduința și bunăvoința să împartă planeta cu umila mea persoană și să-și șeruiască senzațiile cu ale mele chiar dacă ale lor au fost de cele mai multe ori provocatoare pentru mine, așa cum am arătat mai sus…

 

Din toată puzderia de populație planetară mă pot  bucura că am avut îngăduință de la Dumnezeu să împart momente cu o ființă nepământeană.

 

Da, am întâlnit o ființă nepământeană, un singur om pe lumea asta care a avut milostenia pentru umila-mi persoană de a nu mă urî… pur și simplu, așa, nemotivat, tot la fel de nemotivat cum toți ceilalți au ales o opțiune contrară…

 

Cu ușurință vă puteți da seama că despre Lucian scriu aici pentru că și voi ați avut îngăduință de la Bunul Dumnezeu de a-i fi prin preajmă. Este un lucru de care doar te poți bucura…

 

Tot 8 septembrie 2017

 

Iartă-mă, Lucian dar o să te desființez. O să te desfac bucată cu bucată, piesă cu piesă și o să te montez la loc, în stare perfecta, așa cum ești tu acum, acolo unde te-ai dus, acolo unde ești, acasă la tine.

 

Știu că ți-a fost  greu să treci pe la noi, nu ți-au cunoscut modul de funcționare, n-au avut manual de utilizare că și tare folositor e manualul acela, de obicei mai mult încurcă…

 

Te-ai descurcat cum ai știut, te-ai descurcat cum ai putut… acum vorbești cu îngerii și te gândești la ce ai făcut, cu gândul la noi… și știi că ăsta este mersul firii…

 

Mă gândesc la tine și nu mă pot abține, îmi vin în minte noi căi de comunicare, ce nu s-a mai văzut, ca să îți aud vocea, să îți simt spiritul dar asta nu de disperarea mea că ai plecat, disperarea mai trece, doar așa, tehnic vorbind, ca să vezi și tu cum se face, ca să vezi și tu cum funcționează deși sunt convinsă că știi, doar te prefăceai că nu știi atunci când vorbeai cu mine, te prefăceai bine dar acum nu te mai poți preface acolo unde ești, acum sigur îți amintești cum se face comunicarea asta interdimensională…

 

9 septembrie 2017

 

Să mă târăsc în genunchi cu capul în țărână, să mă fac una cu pământul, să explodez în miliarde de particule fără să pot scăpa de mine, să implor Creatorul: scapă-l Doamne, scapă-l de suferință… lasă-l să fie așa cum este el…lumină strălucitoare, i-ai pus o mantie cenușie ca să nu ne orbească nouă ochii…

 

l-ai lăsat… l-ai lăsat să strălucească în toată splendoarea sa dar asta ne-a păgubit pe noi, sau ce credem noi că suntem noi… lumea asta nu duce genii… aclimatizarea nu-i optimă… sunt unii ce coboară la noi o vreme dar nu rezistă mult…

 

 

Tot 9 septembrie 2017

 

a murit

 

Nu am nici o reacție. Nu mă șochez. Nu dramatizez. Nu o iau în tragic. Nu-mi smulg părul din cap. Știam. Pur simplu știam. Nu întrebați cum. Știam. Doar acum a venit vremea cuvintelor. Acum vreau să știu. Concret, exact, cu date fixe și precise. Nu mai pot trăi așa. Sună a telenovela dar e purul adevar. Nu mai pot trăi așa. ACUM! Acum e momentul.

 

Cu trei zile înainte mi-a spus. Mereu cu trei zile înainte îmi spune. Trei este un număr mistic. Nu înțeleg eu cum și ce asta, nu înțeleg eu toate, nu înțeleg eu multe, de ce trei, nu știu de ce trei…

 

27 aprilie 2017

 

Mă pregăteam să plec la mare la un team-building. De cu seară mi-am propus să mă trezesc devreme dar dimineață mi-am sucit gândul… așa fac mereu… mi-e lene…

 

Am primit un vis de dimineață: Lucian, cu spatele la mine, în genunchi, cu capul mult plecat până la pământ, comunica cu Creatorul: îi spunea, din cea mai adâncă profunzime a sufletului său:

 

-         Doamne, am nevoie să știu dacă este sora mea…

 

Adică eu… Am înțeles!  Am înțeles, boss, am primit mesajul – ai intrat într-o nouă etapă, ai luat un proiect, ai sucit o treaptă… pentru mine a fost de ajuns… nu-mi trebuie mult ca să înțeleg, nu-i prima oară când primesc astfel de mesaje, nu pun întrebări, mesajele vin din stare alfa sau theta și să încep eu să le disec în stare betha este pur pierdere de vreme… nu am ce și nu am cum… ia-le ca atare, așa cum vin… nu au corespondent în realitatea aparentă decât aproximativ… cea mai bună soluție, cea mai bună variantă – simplu, starea de firesc…

 

… ne continuăm viața – simplu, așa este scenariul… ai fost informat, s-a făcut un switch într-un nod, tu continui, el continuă, noi continuăm, toți continuați, derulați mai departe proiectele în care ați intrat, continuați în aceeași manieră sau faceți modificări, după caz…

 

Lucian a dispărut… am fost informată!

 

În luna aprilie am comunicat mult și des, ca de obicei, prin mijloace electronice (sau nu) la modul concret… brusc a dispărut… pe 27 aprilie ai primit mesajul, Lucian este prins în noul său program… tu stai calm! Yes, sir! Cine sunt eu să comentez? Ai primit instrucțiunile. Execută!

 

Nu știu cine face, elaborează și dă aceste instrucțiuni. Habar n-am! Știu doar că aceste instrucțiuni există… iar mesagerii ni le trimit…

 

Deci Lucian tace. Coace el ceva… are treabă, lucrează…

 

Cu maximă franchețe spun: am știut. Am știut că e ceva. Nu vreau să cobor pe pământ să dau nume acelui ceva. Lucian nu-mi mai trimite vorbe, cuvinte, cel putin nu la modul clasic, material, scrise, spuse… Lucian are timpul său, lucrarea sa. Lucian se interiorizează și lucrează pentru sine.

 

Vine ziua de 4 septembrie.

 

Cu trei zile înainte – adică pe 4 septembrie - am gândit să public un articol in memoriam despre președintele unui club de munte din București… nu, nu aveam o stare morbidă, așa mi-a venit doar, articolul era scris demult, pozele erau alese demult, eu doar nu mai aveam chef să mai scriu… așa e povestea asta cu scrisul, vine, pleacă…

 

Am de multă vreme acest articol scris despre Cioniță – un om ce a impresionat atât de multă lume prin personalitatea sa…

 

Fără nici un gând îl pun pe site, așa ca un fel de automatism…

 

Mă mut în lumea drepților și stau mult acolo…

 

Primesc pe articol un număr record de voturi în timp scurt.

 

Simultan, o colegă pune pe site un articol despre Van Gogh, geniul artistic neînțetes ce a plecat dintre noi la vârsta de 37 de ani… nu-i prea bizar?

Trăiesc prin rai cu Cioniță și cu Van Gogh de 37 de ani… imediat îmi

amintesc: într-o seară la club Cioniță ne-a dat să vedem un clip despre Van Gogh și care m-a impresionat profund: Starry starry night… Vincent, poate nu am înțeles noi ce ai vrut tu să ne spui… nu-i prea  bizar? Nu-i șocant de fantastic de bizar??? M-am obișnuit cu coincidențele dar nu m-am obișnuit cu coincidențele. E firesc dar e fantastic, e incredibil da-i normal… Cum? Cum poți asta? Cum se poate asta? Cum să poți să înțelegi asta??? Du-te-n rai și așteaptă acolo, cu un artist neînțeles de 37 de ani și care a suferit mult în viața lui și cu un tip șarmant și popular ce-a sprijinit multă lume pe pământ cu optimismul său…

 

Trei zile… Iarăși trei zile… Laitmotivul 3 zile… Mesajul apoi schimbarea… Trebuie să fie o motivație practică, concretă dar eu tot nu pot înțelege…

 

S-a făcut declick-ul, s-a încheiat procesul, s-a produs schimbarea, s-au hotărât lucrurile… acum puteți vorbi… deși nu puteți vorbi, aveți dezlegare la vorbire…

 

ACUM ! Acum… imperativ și deznădăjduit… acum… am nevoie de cuvinte! Răscolesc lumea să aflu… și aflu… 27 aprilie este 30 aprilie și 4 septembrie este 7 septembrie…

 

27 aprilie – mesaj, 30 aprilie - accident și 4 septembrie – mesaj, 7 septembrie… retragere din lumea asta

 

 

 

Spasmele și crizele vin abia mai târziu. Plâng. De ce plâng? Pentru că a murit? Nu. Plâng pentru că a trait, pentru toate suferințele, pentru toate frustrările, pentru toate neînțelegerile, pentru tot ce i-a fost dat să trăiască pe lumea asta… - și le știu atît de bine toate câte au fost… doar le-am trait așișderea și eu…

 

Plâng pentru el, plâng pentru mine, pentru aceleași pe care le-a trait și el, pentru decadență, pentru înălțare, pentru suflet, pentru om, pentru duh, pentru spirit… plâng… mi se schimonosește sufletul… cobor cu picioarele pe pământ și nu pot asimila gândul că el a plecat și asta mă doare tare…

 

Apoi urc iar în cer și îl întâlnesc iar. Și totul devine iarași pace… Privesc în jur în lumea fizică cu ochii fizici ai corpului fizic și nu înțeleg ce văd… o lume materială… la ce bun toate astea? La ce folosește? Cu automatisme execut diverse treburi pământești cu mințile în cer… Doar corpul e aici… restul… ce folos… când îți amintești de unde ești, de unde vii, unde e casa ta, la ce folos lumea asta materială? Am creat un joc de divertisment dar care acum deja nu ne mai ia mințile… am fost aici… ne-am jucat destul… la ce mai folosește???

 

Suferința…

 

Pentru că nu pricep nimic și nu înțeleg nimic voi folosi cuvintele altor specialiști mai cu capul pe umeri care au căutat ceva și au găsit… cu totul altceva dar lucruri uluitoare…

 

…de aceea voi folosi cuvintele altora care știu să explice tehnic lucruri care nu sunt tehnice și care au unit matematica cu muzica astfel ca să rezulte emoții clasificate:

 

 

 

Pământul este pentru o muncă dură, este timpul luptelor și al suferințelor. Viața astrală poate oferi fericire și bucurie dar în  orice caz este un  răgaz, o încetare a luptelor“

 

 

 

După plecarea din trup sufletul este condus în fața unor spirite superioare cu scopul de a fi ajutat de ele să devină conștient de responsabilitățile care îi revin din viața trecută.

 

Propria conștiință este aceea care operează clasificarea.

 

Sufletul merge să se privească într-o oglindă ținută de spiritele albe.“

 

 

 

“Și trebuie deasemenea să înțeleg bine că în Astral nu mai contează legăturile de rudenie absolut deloc. Acestea nu mai există. Nu persistă decât afinitățile spirituale.

 

 

 

“Dacă ființa, deși este mult evoluată, totuși trebuie să mai revină încă o dată pe pământ pentru o perioadă foarte scurtă de încarnare, ar putea să aleagă să nu moară la termenul respectiv, stabilit în mod normal și să continue să mai trăiască vreo câteva luni în suferințele îndurate pentru a permite astfel evoluția terestră și a evita în acest mod o nouă revenire în trup de carne cu lentul său proces de încarnare. Aceasta ar fi de fapt o mare favoare oferită de Spiritele albe“

 

Sursa:

 

P.-E. Cornillier

 

Nemurirea sufletului și evoluția lui după moarte

 

Tot 9 sept 2017

 

O să fie o carte cu mult esoterism pentru că ce am avut eu de împărțit cu Lucian s-a cam învârtit în jurul esoterismului chiar până și lucrurile banale cum ar fi a respira… dam, e respira este un lucru profund esoteric dar chiar și a cumpăra o pâine este un lucru esoteric și sunt nespus de încântată pentru bucuria ce mi-ai făcut-o de a îmi permite să cumpăr o pâine împreună cu tine… un gest simbolic… da, am cumpărat o pâine împreună cu tine de la un magazin stradal de lângă casa ta, era o paine rotunda, intermediară, mare, feliată pe a cărei ambalaj scria “Maramuuu“ și asta te-a amuzat tare iar pe mine, sincer, m-a cam mirat pentru că erai acasă la tine și m-aș fi așteptat să stii modelu' ăsta de pâine și dacă te-ai mirat eu pot deduce că tu nu cumpărai pâine pentru tine, ai cumpărat acea pâine pentru mine și pentru kiderii mei, pâine pe care tu ai plătit-o pentru că așa ai vrut tu… dealtfel știam că nu prea te omori să mănânci, ți se pare un gest desuet, neconform cu înălțimile spiritului tău… dealtfel ai și exprimat asta, în felul tău plastic, caracteristic:

 

-         ncare, căcare, nu de asta am venit aici…

 

Întâlnesc lucruri și locuri ce povestesc despre nemurirea sufletului și văd locuri și fapte fascinante și mă feresc să vorbesc despre asta pentru că populația nu digeră iar eu mă îngrijesc de digestia populației, îmi pasă de sănătatea lor, îmi pasă de starea lor și din cauza asta îi feresc de discuții neconforme… știu că reacția lor, invariabil este:

 

-         Stai la locul tău! Nu vreau să aud despre asta!

 

Dar Lucian vroia să audă despre asta… nu i se părea nici blesfamie nici pierdere de vreme… era doar… suflare de vânt, nu?

 

Mi-ai dat voie să merg în lumea mea.

 

Nimeni de pe pământul ăsta nu mi-a dat voie să merg în lumea mea. Lumea din jurul meu se schimbă mereu, de la zi la zi…“ cum spune Alexandru Andrieș… lumea din jurul meu vrea ca eu să merg la piață, la job, la grădiniță, la școală, la biserică, la cimitir, în vacanță, la picnic și în excursie și pentru astea ultimele să fiu extaziată… pot să merg… dacă se justifică, dacă e cu folos… dar asta este doar suprafața, e superficialul… ce sunt eu? Ce ești tu? Ce suntem noi? Nimeni nu vrea să știe... e periculos...

 

Și nici unul din ei nu vrea ca eu să gândesc și cu atât mai puțin să simt… e periculos.

 

Lucian mi-a dat voie. Mi-a dat voie să fiu. Și atât.

 

10 septembrie 2017

 

Lucian recupera oameni. Abia acum îmi dau seama, evident, real și concret…

 

Cum ar fi să umbli prin lume, năuc, să trăiești o mie de sute de milioane de aventuri care te epuizează apoi să mergi să cazi lat în brațele lui Lucian, leșinat iar el, cu calmul său imperturbabil, bland, echilibrat, aproape impasibil, să preia jobul de recuperare cu competență: mnoh, proceed… în diverse activități zilnice banale care să te echilibreze…

 

 

 Tot 10 septembrie 2017

 

 

 

Simt o dorință nebună să rad totul în viața lui și să pun paradisul în loc…

 

Privesc în jur și mă cuprinde o stare de prăbușire… nu, Lucian, nu așa, nu așa se trăiește… mă doare tare… mă doare și mă simt lipsită de putere… mă doare aproape la fel de tare cum m-a durut când ai plecat doar că de data asta e o durere amestecată cu neputință, neștiință, incapacitate, imposibilitate… când ai plecat te-a luat Dumnezeu în brațe și am știut că ești fericit... dar acum??? Acum ce să fac? Cum să fac??? În ce fel???

 

 

Aproape că-mi vine să distrug pământul și să-l reconstruiesc în stare perfecta.

 

Să iau pe Dumnezeu de guler și să-l zgâlțâi ca să îi cer socoteală ar fi un gest mărunt și aproape inutil… cu certitudine, daca aș face asta, Dumnezeu doar ar ridica din umeri:

 

-         De ce mă întrebi pe mine? Ce sunt eu, Dumnezeu? Dumnezeul lui? Știi doar că el își este propriul lui Dumnezeu… Demigod… ia-l pe el la rost! Răfuiește-te cu el, nu cu mine, cere-i lui socoteală… reconstruiește-l prin el, nu prin mine…

 

Câtă putere am eu? Cum pot eu face asta? Pot eu face asta?

 

Sigur că pot face asta… dar cu permisiune de la stăpânire… am avut permisiune și nu mi-am dat seama… am ezitat… am clacat… am abandonat… nu am crezut că sunt în stare… poate nici n-aș fi fost… cum să dai buzna  în viața omului și să îi spui tu ce să facă, cum să facă, cum să trăiască, cum să gândească, să nu distrugă… n-ai voie, nu e permis…

 

Aș fi putut să o fac.

 

Nu am făcut-o.

 

Nu mă simt vinovată.

 

Ar fi o belea în plus – senzația de vinovăție... Încă un dezastru de reparat… de parcă nu ar fi destule dezastre de reparat…

 

Am preferat pașii mici, să vedem unde duce drumul la modul pacifist, calm… hm, ce poți vorbi calm despre Lucian? Da, el este un personaj calm dar sufletul lui ascunde mult zbucium…

 

Bine, nu am făcut-o atunci și o voi face acum? Ce nebunie… O să îl reconstruiesc acum? O să îl pun în paradis acum???

 

Știu doar că elementul timp nu există și asta îmi folosește la modul practic… Știu doar că Lucian este lângă mine în permanență, doar știe cum se face asta…

 

Știu doar, după mintea mea, că se construiește mai ușor cu forme gând decât cu materie… sau cel puțin mie îmi este mai ușor așa… materia nu-mi dă aproape nici o satisfacție dar mă obosește tare…

 

14 sept 2017

 

O zi superbă.

 

O zi banală…

 

O zi frumoasă…

 

O zi însorită. Uimitor de călduroasă pentru mijlocul lui septembrie… cam suferi de căldură la soare… tot tinzi instinctual să te tragi spre umbră

 

Am ieșit să cumpăr ciocănele și ceva legume pentru o supă cu găluști – specialitate culinară apreciată mult de către minorii mei…

 

Dincolo de toate adevărurile cosmice, de toate big bang-urile, de filosofiile existențiale sau neexistențiale, existențialiste, nihiliste, progresiste, spiritiste și de ce fel or mai fi ele, totuși, o supă prinde bine la casa omului și pe masa omului, atâta timp cât corpul încă îți este prins în materie, în lumea asta ce pare atât de concretă, atât de materială… hm… totuși, o supă prinde bine cu certitudine, nu doar că prinde bine dar produce și consecințe, îți dă o stare de confort psihic și crează reflexe condiționate ce hrănesc spiritul… îți amintești apoi: ziua aceea superbă de septembrie când am ieșit pentru o supă, sub soarele acela ușor arzător, sub infinitatea cerului azuriu, în pacea aceea de început de toamnă… ce supă bună a fost…

 

Lucian mă îngână… pe oriunde merg, el se învârte pe lângă mine, își face de lucru, adie o frunză în fața mea… știu că el este lângă mine și pentru asta el nu are nevoie să producă multe efecte fizice, nu ne distrăm, nu ne auzăm, nu jumulim copacii, nu ne zbatem… doar suntem…

 

Privesc în azurul cald al cerului, pe deasupra caselor și el este acolo, privesc în frunzișul luminous al castanului de sub care ieri am cules castane cu Junior și Lucian este și acolo… imperturbabil, calm, stabil, privind egal în jur… mereu este acolo simplu ca și veșnicia…

 

Starea asta – seninătatea și blândețea zilelor însorite – îmi definește existența…

 

Infinitatea este prinsă în asta… eternitatea este prinsă în asta, veșnicia este prinsă în asta, orice există pe pământ și nu numai pe pământ este prins în asta… orice se întâmplă sau nu se întâmplă pe pământ este prins în asta… orice începe și se termină este prins în asta, orice manifestare, de orice natură, orice dar orice este prins în asta…

 

Orice manifestare este prinsă în nemanifestare… mai întâi e calm apoi se întâmplă apoi totul redevine iar calm… orice zbatere, orice acțiune, orice reacțiune pornește din calm și redevine apoi iarăși calm…

 

Nu costă, nu are regie, nu necesită efort, nu te obosește și nu obosește…

 

Orice criză existențială și neexistențială din viața mea s-a diluat obligatoriu în calm și-ntr-un final s-a volatilizat subtil…

 

ndesc la războaiele lui Lucian care îl fascinau atât… câtă zbatere, câte desfășurare de forțe, ce eliberare de energii, cât consum… cât de inutil într-un final… nici nu simt că merită să mai detaliez… toată rumoarea, tot dezastrul, toată explozia de putere… inutilă, acea forță imensă… oricât ar fi de imensă într-un final toate sunt nimic pe lângă veșnicia clipei… toate sunt puse la pământ de liniștea și calmul eternității care nu se mai termină niciodata… toate apar din această pace ancestrală și se întorc foarte curând în aceeași pace ancestrală… care stăpânește existența într-un final…

 

N-ar fi oare mai înțelept să faci pace cu pacea? Să-i dai dreptate, să fii consens… n-ar fi oare cel mai înțelept lucru? Din pace vii, în pace te întorci, în pace trăiești, în pace găsești sensul… deci logic…